7.30-scularea şi duş. 8.00-ştirile de pe Realitatea sau Felix3, unde aflu că s-a mai întâmplat ceva în oraşul ăsta, mort de la înfiinţare (e vorba de Piteşti, dacă citeşti din alt oraş rândurile astea), din ,,anus” Domini 1388. Pierdusem o chestie mişto, ca jurnalist în devenire... Chiar o vecină din blocul de vizavi s-a aruncat de la etajul 4. A murit în chinuri, la spital…. Mi-a fost milă de ea, săraca! Nu putea, proasta, să îmi bată în uşă şi să se arunce de pe balconul meu, de la etajul 6? Termina ceva mai repede. Era mai spectaculos, aş putea spune! La urma urmei, ce să găseşti interesant la Piteşti, decât drame de provincie şi alcool la sfârşit de săptămână? Aaaa, mai avem ceva legat de criză! Unii vor deveni şomeri şi nu vor avea troscău, dar asta nu e o tragedie pentru români, dat fiind că la noi întotdeauna a fost criză. Şi când nu e, se face rost., staţi liniştiţi! De criză! Dacă nu se face, ne ducem la culcare şi ne întrebăm: ,,Când a fost la noi bine, vreodată, de la Burebista la Băse?”.
9.00-după rubrica de sport, aştept autobuzul 7B, care face, din când în când, legătura între cartierul unde stau şi capătul de nord al oraşului. În staţie, vreo trei babe, patru puştani, cu căştile băgate în urechi, şi două gospodine, dotate cu sacoşe de cumpărături. În halul în care arătau sacoşele lor, se vedea că gospodinele erau dotate pentru morcovi şi cartofi, nu pentru cine ştie ce trufandale. Aşteptând autobuzul, primesc trei telefoane. Culmea, auzeam doar piuituri, iar eu mă chinuiam să schiţez ceva în ,,morse”. Şi nimeni nu a înţeles nimic! A venit autobuzul 7B, cel care vine ultimul, cu mulţi controlori şi care mă duce, târziu, către o zi naşpa rău de tot. Care se termină la 17.30… Din momentul acela, viaţa nu mai pare chiar aşa de anostă, iar 7B îşi pierde B-ul.
